Col(r) Filip Teodorescu despre ACMRR din SRI si antisecurismul unor copii ai demnitarilor comunisti

.

PAUL CARPEN: Domnule preşedinte, Statutul Asociaţiei în fruntea căreia vă aflaţi prevede, ca obiectiv al acesteia, apărarea demnităţii şi a onoarei membrilor săi. Recunoscând progresele semnificative făcute în acest domeniu – să nu uităm că am pornit la drum atunci când încă mai reverberau ecourile sintagmei nefericite, „Securişti–terorişti” – fiind deci cu toţii conştienţi de modificările intervenite în percepţia colectivă, nu putem să nu constatăm că, ici-colo, mai izbucneşte vreo frază plină de venin, aşa după cum pe corpul unui organism aflat în însănătoşire după o grea boală, mai răsare câte un furuncul purulent.

Cum calificaţi dumneavoastră drumul parcurs şi situaţia actuală, limitându-ne strict la percepţia societăţii asupra principalei instituţii informative a statului român?

FILIP TEODORESCU: Aţi îmbrăcat întrebarea într-un comentariu destul de larg, ceea ce mă obligă să formulez un răspuns pe măsură.

Voi încerca să abordez, pe rând, problemele pe care le-aţi evocat.

Într-adevăr, Asociaţia noastră s-a constituit în momentele în care îşi făcea efectul propaganda neagră, abil organizată din exterior şi minuţios dirijată în ţară, ani de-a rândul, prin persoane care se autointitulau „vectori de opinie”. Altfel spus, aceştia erau cei care indicau membrilor societăţii cum să gândească, ce opinii au dreptul să formuleze şi să susţină. Această propagandă a fost, în decembrie 1989, absolut aberantă și ticăloasă, producând o adevărată isterie colectivă. Victime ale acestei propagande au fost, în primul rând, persoanele cu o cultură politică limitată, uşor influenţabile, dispuse a se lăsa cu uşurinţă conduse de cel care îşi arogă rolul de lider.

Situaţia a fost excelent rezumată în volumul domnului dr. Florian Banu, cercetător principal în cadrul CNSAS, care scrie: „Naşterea unei adevărate culturi a zvonului a permis forţelor interesate o masivă dezinformare a populaţiei în decembrie 1989. Astfel, de la teroriştii care îşi ascundeau pistoalele în tăvile de colivă cărate de băbuţe evlavioase, până la otrăvirea cu cianură a surselor de apă potabilă din marile oraşe, informaţiile cele mai abracadabrante erau preluate şi răspândite cu nonşalanţă atât de simpli cetăţeni, cât şi de mass-media”.

Referirea la momentul înfiinţării Asociaţiei noastre îmi impune, de asemenea, să subliniez că ea s-a constituit în conformitate cu legea, pe baza unei hotărâri judecătoreşti, obţinând în prealabil toate avizele şi îndeplinind toate celelalte formalităţi necesare. Subliniez aceasta întrucât, nu demult, la o conferinţă publică, atunci când domnul general (r) Vasile Mălureanu, dorind să pună o întrebare simplă, s-a prezentat, aşa după cum este civilizat, cu funcţia sa, aceea de vicepreşedinte al Asociaţiei, cel care îşi asumase rolul de amfitrion al manifestării, domnul Ion Caramitru, a exclamat cu o surprindere bine mimată: „I-auzi, domnule, ăştia sunt organizaţi!”.

Da! Suntem organizaţi. Şi nu suntem puţini! Este bine să se știe aceasta.

Propaganda anti-Securitate a urmărit, în opinia mea, mai multe obiective. În primul rând a stabilit „vinovatul” asupra căruia trebuia să se îndrepte oprobriul public, autorul crimelor şi al distrugerilor provocate în acel sângeros decembrie 1989. De aceea, în perioada iniţială ea a fost susţinută cu atâta înflăcărare de către unii generali şi ofiţeri superiori ai armatei române, cei mai mulţi dintre ei cu studii de specialitate în măreaţa Uniune. Ei eludau astfel propriile răspunderi referitoare la distrugerile și violențele pe care le comiseseră.

O altă categorie de persoane care au aderat la ideile anti-Securitate şi le-au susţinut este reprezentată de cei care, gândind în perspectivă sau deţinând informaţii asupra perspectivei, au ajuns la concluzia că un organ informativ timorat, slăbit, dezorientat, reprezintă o condiţie absolut necesară pentru ca ei să poată ţine sub obroc matrapazlâcurile pe care urmau să le facă. Aceștia pot fi regăsiți astăzi în rândurile profitorilor de pe urma aşa-zisei revoluţii, în rândurile îmbogăţiţilor de război. În mâinile lor s-a strecurat averea colectivă, rod al muncii şi al sacrificiilor unui întreg popor.

Nu putem să nu-i amintim aici şi pe intelectualii1 sau chiar oamenii simpli, gen Dincă „Gogoşarul”, care vedeau unica şansă pentru devenirea lor socială în aderarea la noile idei, din care ei nu puteau vedea însă decât latura distructivă, fără a fi capabili să prezinte şi latura referitoare la noua societate care trebuie construită.

1 Vezi Florin Abraham (citat după Florian Banu – România şi războaiele minţii): „critica ideologiei comuniste a devenit o chestiune de prestigiu social, transformându-se în element principal al mecanismului acceptării sau excluderii din interiorul grupului social al istoricilor”.

Aceştia – dar nu numai ei – au fost vectorii campaniei de ură, de învrăjbire socială. Rolul principal a revenit însă factorului politic.

PAUL CARPEN: Domnule preşedinte, nu putem totuși să nu constatăm că lucrurile au început să se schimbe. Propaganda ostilă unei instituţii menite să obţină informaţii secrete, utile conducerii ţării, s-a diminuat. Oamenii au conştientizat că asemenea instituţii există în orice ţară, că la noi ele au apărut, ca structură de stat, încă de pe vremea lui Alexandru Ioan Cuza, că ele sunt absolut necesare şi în România democratică în care trăim.

FILIP TEODORESCU: Sunt multe aspecte de comentat, pornind de la cele ce aţi afirmat acum. Este adevărat că lucrurile se schimbă, că „lungul drum al zilei către noapte” este, pentru noi, lungul drum al adevărului către lumină, către mintea şi sufletul oamenilor. Şi, anticipând concluzia la cele ce voi afirma în continuare, le-aş aminti tuturor celor care au răspândit şi împrăştie şi acum ura fără temei o veche zicere populară: Românul este amarnic atunci când îşi dă seama că a fost înşelat. Şi de răzbunarea lui să-l ferească Dumnezeu pe făptaş. Ţin să subliniez că trezirea oamenilor la realitate, împrăştierea fumului amăgitor al minciunii în spatele căruia s-au clocit marile afaceri de vânzare a ţării este, în primul rând, o consecinţă a lărgirii posibilităţilor de informare ale populaţiei şi de ridicare a nivelului general de înţelegere a realităţilor lumii în care trăim.

Un viciu major al propagandei de dinainte de 1989 a fost acela că se baza pe „linia unică” transmisă de la nivelul conducerii politice prin canalele autorizate, respectiv televiziunea şi presa de partid. Aceasta a fost „calea bătătorită” pe care s-a calat propaganda din timpul evenimentelor din decembrie 1989. De aceea au căpătat atât de rapid credibilitate informaţiile false difuzate atunci prin televiziunea devenită, chipurile, liberă.

Deci meritul principal pentru modificarea percepţiei generale, atât cea asupra evenimentelor din decembrie 1989, cât şi cea asupra oamenilor care au făcut parte din instituţia Securităţii revine populaţiei acestei ţări, care s-a trezit încet-încet la realitate.

Un al doilea factor important pentru schimbarea acestei percepţii îl reprezintă acei ziarişti din presa scrisă şi audiovizuală care au preferat să prezinte adevărul aşa cum au reuşit ei să îl cunoască, fără a aborda linia facilă a conformismului. Viaţa acestora a devenit astfel mai grea, dar ei dovedesc că

verticalitatea şi profesionalismul se situează pe scara valorilor lor pe o treaptă mai înaltă decât aşa-numita corectitudine politică. Exemplul excelentei redactoare care este Monica Ghiurco, a cărei emisiune, „Moştenirea clandestină”, a fost abuziv întreruptă în timpul transmisiei, este ilustrativ în acest sens.

Nu putem subaprecia, în acest context, apariția revistei noastre „Vitralii – Lumini și umbre”, o revistă în care câteva zeci de autori – veterani ai serviciilor de informații, dar nu numai – au prezentat fapte nude, majoritatea referitoare la evenimentele din decembrie 1989, lăsându-i pe cercetătorii istoriei recente să le analizeze, să tragă cuvenitele concluzii, pe care să le împărtășească publicului larg.

Colecția revistei noastre însumează doar 20 de numere, care au la un loc aproape 3000 de pagini. Deși din punct de vedere cantitativ nu s-ar putea spune că am scos la viață un volum mare de informații, revista a reușit să se impună ca o autoritate în materie, a reușit să adune un mare număr de aprecieri pozitive. Acest fapt ne-a determinat să edităm, în urma unei selecții riguroase, volumul „Adevăruri incomode” care, de asemenea, s-a bucurat de frumoase aprecieri din partea publicului. Este de datoria noastră, a Colegiului de redacție, să găsim noi tematici interesante, noi autori dispuși să prezinte publicului larg adevăruri greu de contestat, oricât de incomode s-ar dovedi acestea pentru unii. Succesele obținute trebuie dezvoltate, iar pentru dificultățile întâmpinate să stabilim împreună modalități prin care să evităm repetarea lor.

PAUL CARPEN: Și totuși, domnule președinte, analizând noua percepție generală, recunoscând modificarea acesteia în sens pozitiv, nu putem să nu luăm notă de faptul că unii politicieni, unii ziariști folosesc cu sens peiorativ cuvântul „securist”. Ba unii au inventat și un adjectiv: „securistic”. Sigur, de la „fotbalist” putem deriva adjectivul „fotbalistic” și să spunem „un excelent spectacol fotbalistic”; de la „artist” putem forma adjectivul „artistic” și să vorbim, de exemplu, despre „calitățile artistice” ale unei lucrări. Dar nu putem spune, în niciun caz, „tractoristic, farmacistic sau infanteristic ori cavaleristic”. Iar cei care fac, totuși, așa ceva nu pot fi altfel decât ridicoli. Așa stau lucrurile și cu termenul „securistic”. Cine vrea să dovedească faptul că nu stăpânește limba română este liber să se facă de râs în continuare.

FILIP TEODORESCU: Am remarcat și eu aspectul la care ați făcut referire. Cred că, în bună măsură, cei care încearcă acum – și repet: acum – să resuscite și să întrețină pe această cale atmosfera de ură de acum 25 de ani sunt aceleași persoane care au generat această atmosferă, angajându-se în acea propagandă mincinoasă pe care o cunoaștem cu toții. Pe undeva, ei parcă încearcă să își dea singuri dreptate, spunând „Ei, nu au existat ei securiști-teroriști, nu au existat gorilele teroriste, nu au existat nici indivizii care trăgeau din toate pozițiile, dar iată că am descoperit securiști torționari. Așa că trebuie să îi urâm pe acești oameni, să-i ostracizăm! Pentru că sunt răi”.

Promotorii acestei linii consideră că nu au nevoie de nicio argumentație logică. Dânșii fac o simplă translație: Au fost penitenciarele, ca și DSS, în structura Ministerului de Interne? Au fost. S-au comis acolo, într-o anumită perioadă, fapte nedemne? S-au comis! Atunci, pe această linie de gândire, și toți cei care au lucrat în DSS au încălcat drepturile omului, sunt torționari! Indiferent de domeniul în care au activat.

Nu poate să existe o prostie mai mare decât aceea de a pleda în favoarea pedepsei colective pentru culpe individuale. Dar iată că mai sunt și asemenea voci. Sau, mai bine spus, încă mai sunt și asemenea voci.

Astfel se explică, în opinia mea, lucrurile: Observând diminuarea drastică a credibilității pe care o avea, în opinia publică, susținerea „securiști-teroriști”, cei care au primit misiunea (de la cine oare?) de a decredibiliza serviciul național de informații atacând Securitatea încearcă să inducă o confuzie în percepția publică. Ei încearcă să pună semnul egalității între ofițerul de informații și gardienii închisorilor. Și fac aceasta vânturând sintagma „securiști-torționari”.

PAUL CARPEN: Nu pot să nu mă întreb – și să vă întreb – cum de mai este posibil așa ceva? Când orice om cu o cultură medie știe că instituții menite să apere statul, comunitatea, există în toate țările lumii. Că ele furnizează conducerii politice informații secrete pe baza cărora să poată fi luate decizii corecte, că arma lor este stiloul și nu pistolul, că preocuparea lor majoră este reprezentată de spioni, de trădători, de cei care atentează la pacea și liniștea socială.

FILIP TEODORESCU: Îmi amintesc că în timpul procesului care a fost intentat „lotului Timișoara”, judecătorul mi-a adresat o întrebare legată de armele folosite de Securitate în acele zile și nopți de teroare din decembrie 1989. I-am

răspuns, cu tot respectul, că ofițerii de Securitate nu pot avea nimic în comun cu folosirea armamentului, pentru că arma noastră este pixul nu pistolul.

Începând cu decembrie 1989 am „beneficiat” de posibilitatea de a cunoaște, din interior, sistemul penitenciar din România. Nu sunt amintiri câtuși de puțin plăcute, dar nu am nimic cu cei care își desfășoară activitatea în sistemul penitenciar. Dacă nu ar fi fost nevoie de închisori, ele ar fi fost desființate.

Cred însă că penitenciarele ar trebui să fie pregătite să primească un număr mare de „chiriași” din rândul celor care în decurs de 25 de ani au distrus economia țării, iar ei au devenit miliardari din salariul pe care l-au primit în calitate de bugetari harnici. Sunt convins că nația română are capacitatea de a scăpa de politicianismul ieftin în exprimare, dar foarte scump pentru economia țării. Aceasta ar fi tema asupra căreia ar trebui să insiste formatorii de opinie cinstiți, care au permanent în vedere interesul național, șansa de supraviețuire a acestui popor român.

Revenind la întrebarea dumneavoastră, răspunsul este simplu. Ignoranța este solul fertil pe care se prinde și se dezvoltă propaganda mincinoasă. Apoi: o minciună repetată cu insistență, mai ales atunci când emană de la persoane deținând un rang social înalt, sfârșește prin a fi crezută. În fine, comoditatea în gândire a unora îi face să accepte soluțiile cele mai simple sau, mai bine zis, simplificatoare.

PAUL CARPEN: Cum vedeți perspectiva?

FILIP TEODORESCU: Am arătat deja că oamenii descoperă, într-o măsură tot mai mare, adevărul. Am subliniat rolul pozitiv al gazetarilor corecți. Treptat-treptat se dezvoltă o cultură de securitate, acțiune la realizarea căreia contribuie numeroșți factori. Inclusiv revista noastră, „Vitralii – Lumini și umbre”. Cred că de acum înainte va fi necesar să ne expunem cu mai multă hotărâre punctele de vedere. Afirm aceasta pentru că prea am tăcut multă vreme. Și atunci mistificatorii adevărului au prins curaj. Ne-am gândit că nu merită a fi băgați în seamă. Dar, pe bună dreptate, un coleg ne atrăgea atenția că tăcerea poate fi interpretată drept acceptare.

Vom continua prezentarea realităților, dar va fi poate necesară o abordare mai directă, mai explicită. Iată un exemplu: ca să părăsească garnizoana (orașul) în care lucra, ofițerul nostru trebuia să facă un raport scris, menționând unde se duce, la ce oră pleacă, la ce oră se va întoarce, raport care trebuia aprobat. Despre deplasări în străinătate, cu excepția acelei deschideri timide realizate pe vremea cât la conducerea Securității s-a aflat marele om Ion Stănescu, nici nu era vorba. Cealaltă față a monezii ni-i arată pe cei care, de douăzeci și ceva de ani, plâng pe orice umăr găsit disponibil, povestind cât de oprimați și de încorsetați erau ei, dar care hălăduiau prin Europa și America cu titlu personal sau cu însărcinări fantomă primite pe linie de partid. Nu aș dori să fac nominalizări, pentru că lista ar fi prea lungă.

O altă situație asupra căreia va trebui să ne îndreptăm atenția este aceea a acuzațiilor formulate „după ureche” sau „din auzite”. Așa după cum am mai spus, faptul că CNSAS a pus la dispoziția publicului larg documente esențiale privind activitatea Securității ne-a determinat să salutăm această componentă a activității sale. Cine ține neapărat să scrie ori să vorbească despre Securitate să citească mai întâi acele culegeri de texte.

Pentru că, iată, tineri care în vara lui 1989 ieșeau la joacă în pantaloni scurți sau participau cu entuziasm la activitățile pionerești, vin acum, încruntați și încrâncenați, și rostesc fraze acuzatoare, sentințe grave despre stări de fapt pe care nu au avut posibilitatea să le cunoască direct.

Că un loc de frunte printre aceștia îl dețin copiii unor demnitari ai regimului comunist este o circumstanță agravantă și deloc întâmplătoare.

Tuturor celor care consideră profitabilă pentru cariera lor abordarea unei asemenea linii de conduită, le adresez un singur cuvânt: