Acest dosar mai fusese odată terminat și lansat ca „un mare succes” de Augustin Lazăr, penibilul procuror general salvat de Iohannis prin pensionare. În 2019 Lazăr îi trimisese tot pe cei trei inculpați de acum spre judecată, dar instanța a constatat că actul înaintat de procurori era o varză. După trei ani, același procuror de caz a continuat cercetarea penală, și-a rescris „opera”  revenind în fața judecătorilor cu aceeași acuzare.

Formulările din actul de acuzare sunt trase la indigo și pleacă de la teza susținută de adversarii politici ai lui Ion Iliescu și ai celor care în 22 decembrie au format nucleul de conducere a României după prăbușirea regimului Ceaușescu. Deci Ion Iliescu, devenit în vâltoarea evenimentelor haotice care au urmat plecării lui Nicolae Ceaușescu din sediul Comitetului Central, liderul echipei care a umplut vidul de putere din conducerea statului, este acuzat după 33 de ani că a urmărit „obținerea legitimității populare, menținerea și consolidarea puterii politice deținute începând cu ziua de 22 decembrie, orele 16”. Teza acuzării pornește astfel strâmb, cu start ilogic. Nu e firesc în orice regim politic ca liderii să câștige legitimitate, să consolideze puterea, mai ales în condițiile concrete ale confuziei generale din acele zile? Cum a reușit Ion Iliescu să obțină legitimitatea? Răspunsul procurorului înaintează pe pârtia supozițiilor impresioniste: Ion Iliescu „a indus în eroare opinia publică în mod constant, repetat, sistematic, prin apariții televizate și emiterea de comunicate (mecanism de exercitare a puterii de stat)”. Apoi vine o frază care duce vinovăția acestuia în altă ogradă, pentru că Iliescu, conform Parchetului General, „și-a asumat, în intervalul 22-30 decembrie1989, operațiunea sistematică de inducere în eroare a opiniei publice exercitate de cadrele militare cu funcții de conducere ale MApN.”

Înseamnă că au fost două „induceri în eroare a opiniei publice”- una făcută de Ion Iliescu, vinovat în plus că și-a asumat-o și pe cea a conducerii Ministerului Apărării.

Scoaterea din fișete a resturilor de documente care au rămas din zilele de mare tensiune din decembrie 89 și punerea lor selectivă      într-un act de acuzare penală, cu o tentă evidentă de a mistifica adevărul complex și a explica simplist misterele revoluției, sunt de fapt o nouă degradare a actului de justiție. Statul de drept, invocat ca un slogan menit să dea impresia că în România domnește legea, devine prin asemenea acțiuni un mecanism folosit pentru inducerea în eroare a opiniei publice. Gravitatea actului asumat de Parchetul General trebuie pusă în contextul presiunilor „constante, repetate, sistematice”- ca să folosim cuvintele Gabrielei Scutea - de a mistifica sensul evenimentelor din decembrie 89 conform intereselor de conjunctură ale celor aflați la putere. Succesiunea procurorilor generali și a celor care au condus anchetele penale din Parchetul militar au purtat așa-numitele „dosare istorice”- al Revoluției și al Mineriadelor - pe teritoriul nisipurilor mișcătoare ale supozițiilor și interpretărilor partizane, nicicum pentru rezolvarea cazurilor cu probe solide. Or, aceste probe, așa cum au declarat în repetate rânduri procurorii din aceste anchete, fie au fost distruse în unitățile militare, fie sunt greu de susținut într-un act de acuzare.

Este tot mai evident că trecerea atâtor ani de la evenimentele respective, care nu au putut fi lămurite atunci când existau martori, probe mai consistente și o capacitate profesională de analiză superioară în aparatul de cercetare, nu sunt de natură să dea credibilitate noii încercări de lansare a acuzelor în Dosarul Revoluției. Dacă vedem lista celor care au condus Parchetul General în ultimii 16 ani vedem și cauzele eșecurilor în multe dosare grele, anulate în instanțe. După venirea lui Băsescu la Cotroceni, Procuratura a devenit tot mai dependentă de interesele politice  ale puterii. Codruța Kovesi  a stat din 2006 până în 2012 în funcția de procuror general, urmată de Teodor Nițu, demisionat după acuzele făcute de DNA, condus de … Kovesi. A continuat „opera” Lazăr, care a vrut să-și mențină postul agățându-se de dosarele istorice, iar Scutea, a cărei demisie este cerută de CSM, dă iar liber dosarului spre instanță. Scoaterea acestor scheleți din fișetele Procuraturii este, de fapt, o plimbare a stafiilor care bântuie prin justiția